Mă întorc spre a privi un chip de lut, umezit de sinceritatea a două lacrimi pierdute din infinitul ochilor tăi. Vântul rece le poartă însă departe, dincolo de un suflet rătăcit și singur. Nu-mi pasă, am pierdut puterea de a le prețui și în același timp iubirea ce le poate usca. Glasul care acum spune ”îmi pare rău” pare a fi doar ecoul a ce-a fost cândva. Se stinge așa cum chipul de lut dispare în întunericul unei seri calde de vară, unde, priviri reci și neliniștite descoperă alte figuri împietrite, uitate de vreme. Sunt atât de multe și totuși singure. Ești singur, chip de lut, vinovate fiind ura și disprețul care te-au dominat. Cuvinte reci nasc în ochii tăi alte două lacrimi, pe care caldura unui suflet bun, demn de tine, le va stinge. Mă opresc prin a ierta. Tu, chip, uită iubirea în care n-ai crezut. Iubește și iartă...
Postări
