Sunt eu, cel ce-ţi greşeşte, privind în urmă spre umbrele cuvintelor mele. Ce rost au ele, însă, când în suflet e născut sentimentul? E sentimentul unei iubiri neîmpărtășite, ce pentru tine e acum ură. Ea se face vinovată pentru scufundarea în uitare a amintirilor, a gândurilor, a promisiunilor noastre. Pașii trecutului încă mă urmăresc, iar de fiecare dată cand se opresc din a mă atinge, îi aștept, cuprins de lacrimi. Sunt eu, cel care te-a schimbat și care și-ar da totul doar ca tu sa fii vinovată pentru un zâmbet apărut timid, în colțul gurii, trădând mulțumirea. Dacă un zâmbet înseamnă satisfacție, dacă sărutul e dovada pasiunii și a romantismului...ce e lacrima, scăpată pe obrazul ce-ți poarta dorul? De ce lacrimi căzute acum nu pe umărul tau cald? Sunt eu, un veșnic neînțeles, care își caută alinarea acolo unde găsea iubirea. Sunt eu, căzut în plasa dezamăgirilor, prins în brațele uneia dintre ele, în brațele sentimentului devenit indiferență. N-am să uit căldura glasului tău spunându-mi să nu mai plâng sau sinceritatea unui te iubesc. Sunt eu, căruia nimeni nu-i mai spune nu mai plânge, căci tu, copil, m-ai uitat. Rămân ascuns, fugind acum de tine, promițându-ți că n-am să-ți mai fac rău. Fug de tine, copil... și-mi asum greșelile, plătite acum în lacrimi care nu contenesc să se oprească. Sunt eu, același eu care te iubește enorm...
Postări
