Calatorind spre EL

Cat de singur pare a fi ... Ce atmosfera monotona il cuprinde, prins intre valuri de zapada pasita de cei ce au uitat ce inseamna solitudinea. Pentru ei, EL reprezinta doar un spatiu fara suflet, un spatiu al inchiderii, al detasarii si al izolarii de lumea de afara. E frig, iar EL e singur. Abia cand uriasii de zapada se vor topi, va prinde, din nou, viata.

Linistea sa profunda este tulburata de zgomotul puternic al unui escavator care intra in marea de zapada inghetata cautand sa-l readuca la viata, parca mai devreme decat ar fi normal. Glasurile a doi copii uimiti de forta acestuia aduc un plus de vitalitate atmosferei sobre de iarna tarzie, al unui inceput rece al lunii februarie.

O lacrima s-a nascut acum in ochii mei, captati asupra a ceea ce ma inconjoara. Sa fie frigul de vina? Sau singuratatea de care ma molipsesc si care ma cuprinde tot mai repede, cu fiecare secunda pe care o petrec alaturi de EL? Ne asemanam atat de mult. Ambii suntem blocati intr-o inchidere interioara din care pare imposibil sa putem evada. Ne lipseste dragostea.

Ne avem, in aceste momente, doar unul pe celalalt. Insa e timpul sa plec, sa iau din nou contact cu mizeria si aglomeratia urbana, cea atat de cunoscuta mie. Albul pur al zapezii devine acum un ocean de negreata peste care trec zeci, sute, mii de pasi grabiti de frigul inspaimantator al zilei de 1 februarie, si mai ales grabiti de umbra grijilor fiecaruia dintre noi, de problemele noastre.

Masini zgomotoase brazdeaza la aceasta ora de varf dealul Copoului, provocandu-i parca dureri insuportabile, poluandu-i atmosfera linistita de alta data. Ceasul arata ora 13:20. Ma indrept spre urmatoarea destinatie, asteptand, pe scaunul unui autobuz imbacsit de un miros apasator, sa ajung intr-o alta statie, unde ma asteapta sansa de a intalni, din nou, iubirea. EL ramane in urma, asteptand ca si mine, urmatoarea sansa de a-si impartasi dragostea.

Sunt randuri scrise in timpul scurtei mele calatorii ... catre EL